Ma simt doar melancolic

           "Ma simt melancolic azi",imi spuse el razand de pe sofa…nu am ce sa ii fac nu a inteles niciodata aceasta stare…nu a putut sa inteleaga aceasta stare pentru ca nu a trait-o sau pentru ca nu a fost langa mine cand eu ma plimbam cu ea de mana prin frunzele ruginii de pe trotoare.M-am ridicat de pe scaun mi-am luat paltonul si am iesit afara,am sperat ca el ma va urma dar deja in momentul in care am ajuns in parc am realizat ca sper pur si simplu degeaba.
                   M-am asezat pe o banca langa o tanara mama ce isi supraveghea cu atentie copilul mi-a zambit dar nu a spus nimic…in parculetul din fata mea chipuri inocente de copii alergau cu bucurie fiecare prim pas fiind unul dintre ultimii pasi ai copilariei lor,lucrul acesta m-a facut sa zambesc,ma bucura faptul ca ei nu se gandeau deloc la asta,copii,cred ca sunt singurii care stiu sa-si traiasca cu adevarat viata si pentru acest lucru I-am invidiat mereu.O adiere calda de vant m-a purtat usor pe brate pana in dreptul laculetului din mijlocul parcului,acolo pe o banca doi indragostiti isi jurau credinta eterna peste cinci minute ea s-a ridicat si a plecat nervoasa…suparari adolescentine mi-am zis,peste cateva minute sigur se vor plimba tinandu-se de mana…luna se oglindea timida in undele lacului si mi-am zis a ar fi momentul sa ma indrept spre casa,
               Mi-am rearanjat esarfa si am pornit spre casa,in dreptul unei cafenele un batran cerea indurare trecatorilor,m-am oprit la cativa metrii de el si am putut citii in ochii lui toata suferinta ce ii apasa umerii,insa nu am putut ramane indiferenta nici la expresia de pe fetele trecatorilor,mult prea grabiti si parca scarbiti de cel care in tinerete le castigase libertatea…m-am oprit langa el I-am strans mana,m-a privit ciudat probabil eram singura care facuse acest lucru si I-am dat ultimii bani pe care ii aveam la mine.M-am simtit usurata,am simtit ca putinul meu poate sa schimbe lumea sau macar un fir de nisip din acest imesn desert in care traim.
               Ajunsa acasa l-am vazut pe el stand in continuare pe sofa,nu m-a mirat nu  era prima data m-a privit fara uimire si mi-a spus:"Bine ai revenit,cum a fost plimbarea?",de aceasta data raspunsul meu a venit promt:"autodidacta" I-am zambit expresia fetei lui m-a facut sa continui:"azi am fost melancolica si am descoperit lumea de doua ori mai mult decat intr-o zi obisnuita,poate acesta este motivul pentru care tu ai mereu nevoie de cuvinte"I-am mai aruncat un zambet si l-am lasat asa plin de uimire.La cateva minute dupa era in fata usii camerei mele:"Ma duc sa descopar lumea,ma simt melancolic…"